Inca timpul ma preseaza in robia sortii,

Pe o cale agitata urmarit de umbra mortii...

Mi se pare deodata ca privind strident la ea,

Viata nu-i decat stafia ce se misca aievea.

Inca stau in gandul, rasfirat, fugind de gandul lumii,

Par seriosi toti bosumflicii ce vorbesc doar bazaconii...

Intr-o dacie din 99 beau doua pramatii,

Ascultand manele, rascoliti ca niste monstrii.

Pe Arsenie Boca stau sa il omagieze babele,

Eu inteleg, aceasta carte ce-a fost scrisa intr-o noapte...

Ea devine realitate si trezeste in constiinta,

Vechi ispite adormite ce n-au chef de biruinta.

Dar, sa fim in locul acela in care se-nchide cortina,

Parca totul mai tresare, mai alina ca morfina,,,

Inca tind sa imi las mintea ca sa leviteze unde vrea,

Fara disconfort acustic, fara arsita din vremea grea.

Ma inteleg pe mine insumi si n-am rost de pilda veche,

Intr-o catedrala noua, facuta din bani luati de la educatie,,,

Heei, iti aduci aminte cine-a cumparat justitia?!

Sclifositul ne minte si-acuma cu indepedenta.

Vor sa ne darame scopul si cu asta au reusit,

Cei mai prosti din curtea scolii facultati au absolvit.

Si acum desigur nu incape indoiala,

Tara asta ar duce-o bine, doar ca-i populata de o natie idioata.

Si acum ca am desccris ca Balzac zona mea de realitate,

In care nefericirea sta pe tron pana la moarte.

In aceasta zona unde sunt proiectat ca la ospiciu,

Aud minciuni de iubire si iluzii cu deliciu.

Ma imbat in vorbe triste ca sa recunosc apoi,

Ca in egoismul vietii nu putem vorbii de doi...

Si-nteleg, eu nu mai judec negocieri in schimbul marilor placeri,

Dar m-am invat sa nu platesc iubirea, si de-aceea n-o mai cer.