Piesa asta, mai putin varieteu,

Ma adauga intr-un creuzet drept suliment.

Apostroful care pare etalat dupa pigment,

Reprobabil prea strigent.

Lasa-ma pe aratura, sa-mi pun umbra pe pamant,

Sa poposesc in gura raului sa ma-nec ca un pagan.

cat de diferita-i intentia mea cu incercarea unora de a disuada,

Ma abjur ca am iubit-o, nu puteam, n-a fost a mea.

Ambiguu, inclestat de zimtii combinei,

Combinat pe-un camp de pietre, unde nu mai creste nimeni,

Vaaai, deportat din calea ei, gresind oarecum prosfora,

Mintea mea abrutizata a incercat totusi ceva.

Asa cineva mai rar, nici vreun Kafka nu sunt eu,

Dar expresionismul meu nu moare atat de greu,

N-a murit, aceasta viziune, blamata adanc de nazisti,

nici fata unor ganduri eugenice sau in urma oamenilor rascoliti.

Ba, atata geniu irosit pe geamandura,

Partial obscen in vise, pudic intr-o conjuctura,

Fac din realitate gluma si exprim tot in tot ce simt,

enervat peste masura ca n-am cum sa fiu iubit.