Nu am nicio tema s-o transpun ca artistul,

Nici vreo mostenire n-am sa las in urma, nici ideea si nici gandul.

Intr-un anonimat vesnic par a fi la locul meu,

pietricele printre pietre, tot statornic si ateu.

Eram singur de pe cand eram copil,

Si acum, dupa ani si ani totul imi pare la fel,

Dar, ba, nu... visurile mi-au murit,

Eu sunt si un pic mai rece si un pic neferict.

Stiu prea bine, ca visam sa schimb lumea,

Lumea asta muritoare si din ce in ce mai mult degeaba.

Tin minte momentele in care nu eram ateu,

Ma rugam ca orice prost, sa m-ajute dumnezeu.

Dar, desigur, n-as putea sa uit ca scuipam si sange,

Umilit de societate, fiindca ma simteam intrus.

Priveam cerul dinainte sa invat sa merg,

Altii priveau doar pamantul...

Si, imi purtam oarecare rusinare,

Incepeam sa ma simt prost, am intors privirea de la soare.

Mi-am dorit cu o mare inclinare,

Sa fiu si eu om normal, sa fiu oarecare.