Nu, ma subestimez?!


Imi pare rau, de data asta nu pot sustine ca sunt fericit,

Inconjurat de umbre diforme si de lipsa de timp...

Si cum sa fiu?! Imi e atat de greu ca sa imi explic,

Ca as fi vrut asa de mult si n-am facut nimic...

Nu afirma ca si tu esti mai fericita,

Din tot ce te-nconjoara, se-aduna fara compasiune,

Ingroapa mortii viii si se scufunda in oceane muntii,

Lasand in urma decedatele iluzii, sperante derizorii...

Si daca vrei sa crezi ca panza de păianjen este miere

Nu ai decat sa delirezi privind si cerul plin de stele...

Nu ai decat sa ingheti si sa-ti zdrobesti degetele 

Sub camioane inghetate privind la cerul plin de stele.

Mi-e clar, n-am detinut vreo parte din tot ce am pierdut,

fiind chiar mult prea rasfatat intr-o refractie tripla,

Si, m-am uitat in ochii tai, ca-ntr-o oglinda,

Si am vazut ca tu esti Venus, eu muritor intr-o clipita.

Si ia-mi din mintea mea patata acele fantezii cu tine,

Transforma-ma in lut si sparge-ma, arunca-ma departe de iubire...

Caci, stiu prea bine, nu va fi sa fie si de-asta imi este greu ca sa accept,

C-am dat de singura speranta a fericirii mele si-a trebuit sa plec...