Vantul ce rasufla printre frunze arse,
Sta uscat, ivit de zori, uitat de astre.
Frunza arsa e firava, spulberata,ramasa ,
Pe sub bolti, ea tot alearga.
Nu intreaba, nu ataca, nu aproba,
Soarta care sta sa acuze, orice vorba.
Nu e mandra, nu viseaza, nu asculta,
Nu injura soarta cruda.
Nu vorbeste, nu raspunde,
Nici macar ea nu incearca, sa se miste.
Pe cand noi, deseuri conspirative,
Ne gandim cum sa stapanim o lume.
Grea e viata de poet,
Greu este sa stai umbrit de-un chistoc in clar de luna…
Sa te-apleci cand toate trec,
Sa nu ceri, sa spui o gluma.
Monument sau vechi tezaur,
Umbra unui scobit de vreun graur…
Sa te-mpotmoleasca lasa-i,
Te-or lasa, tarziu sa cauti.
Pentru cine scriem noi, poezii ?!…
Cand la ura lor, stau sa ceara banii nostrii.
Banii nostri-s dati de mult,
Idolilor falsi, dar sfinti.
Si e lucrul cel mai scump…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu