Ascult tacerea, care spune doar soapte,
In vederi si-n peisajele nocturne.
M-adun sa meditez, la veacuri, pe care,
Nu stie nimeni sa le-asculte.
Uit de universul stramt, in care alene
Tot incerc ca sa ma-nvart…
Si-mi amintesc asa putine lucruri…clipe,
cum se scurg, in infinit.
Incerc sa-mi fac o lista, intr-o cotitura s-o-nghesui,
Sa nu se molipseasca si ea, de-atatea proaste gusturi.
Ma uit la Dumnezeu si il privesc cum moare,
In mintea voastra spulberata, de un calibru mare.
Eu nu am demnitate, sa va acuz pe voi,
Eu nu mai am rabdare, s-astept sa vina un razboi !
Atati neghiobi, ajunsi din prosti un fel de zei,
Iubitii voi, fiinte cu nevoi.
La a spera, nu pot sa nu va-ndemn !
Nu va-ngrijiti, nimic nu pare mai solemn…
Credeti in voi, cum ati facut si pan-acum ;
Incompetenti si imbecili veti spune ca-s nebun.
Ma las obisnuintei, nu-mi plac prostii , deobicei.
Azi fac doar o exceptie, ma uit la ei…
Astept sa-mi spuna cineva ce e si ce sa cred !
Si realizez, ca din obisnuinta e greu ca sa mai iesi.
Pana si-ngamfarea, lor, e arta ;
In cinstea tuturor, mai candidez odata !
Sa nu-i dezonorezi, probabil sunt doar imbecili.
Si cat de imbecil sa fii ca sa mai crezi?!
Dar las in umbra totul, ei vor muri candva ;
De-i furi cu totul, probabil te vor lauda.
Tu si ei , caricaturi, pe umerii omenirii,
Nimanui sa nu-i mai spui, ce-ai facut in numele hotiei !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu