Putinta

Putinta

E un timp cu multa liniste, acelasi,
E un timp, pierdut de mine...
E un mers, nevizitat,
Nepatruns, ne inteles,
Neadaptat, ce-mi seamana prea bine...
Si se-ascunde, chiar ma lasa, cu amprenta deformata,
N-am lasat nimic la nimeni, nimic nimeni n-a lasat.
Si acelasi, tortionar de vorbe dulci,
Pare mi se , de iubire, peste clipe mi te duci.

Si patruns de-atata arsita, de-atatea vise,
De un monolog, ce niciodata, nu ma asorteaza bine...
Si patruns, de gandul, c-ai, sa fi, departe,
Niciodata, n-am sa stiu, ce-am pierdut, ce-am castigat,
Cand, pe rostul limbii mele, nu te-am inteles exact.
Cand pe pasii, de surdina, pasii mei, imi plang in zori,
Eu pe tine, te iubesc, atat de tulburator,
Incat orice, fac, pare-mi se un calvar, un timp, demonic,
Pentru, mine, cel care nu o sa incerce, sa devina, act eroic.

Pleaca, dute, defapt nici nu ai sa vi,
Ce de fapt?! In solitudine, sunt insusi,
Piatra, ce zdrobita, se matura, la orizont,
Fara, de ce simt prea bine, fara niciun cont.
Lasa-ma, ce-ti trebuie?! Lasa, ca asa e bine,
Sa fie atat de rau, cat, nu stie inca nimeni,
Sa patrund, o energie, ce o pierd, ce-o risipesc,
Ca nu am nici voie, nici nu-cerc sa indraznesc.

De-ai sa pleci, ar fi un tron, neirosit de mine,
Caci, nimic, e un atac, de indulgenta, uita-ma, iubire!
Uita-ma, mai lasa-ma, sa ma spanzur, intre randuri,
Ametit, de acelasi, netriumfatoare ganduri,
Ne-nteles , de propriul geniu, ma afund, dupa abis,
Lasa, sa-nteleg, sa vad, sa simt, totul ca un vis.
Ai, sa mergi, n-ai sa mai sti, ce-am gandit de mi-am dorit,
Eu poza, de-amintire, ma mai, prafuiesc, pe
O cruce, adaptata, pusa pe sicriu.


Da, pe sicriu, sa stau cu mine,
Sa-nteleg, de ce si cum!, Sa dispar
Asa, cum sunt, fara un ramas, de-augur...
Cu sufletul, cenusiu, un mortar, sters de cultura,
Caci, tot ce am ca sa scriu, sunt versuri, patate-n ura...
Calmul, se asterne, las, se misca, iar cu tunet,
Iar de-aici, nu mai am darul ca sa lupt,
Pentru ce? Pentru-o iubire, ce m-agit, sa n-o castig,
Las, probleme, toate, le-nteleg, sa le accept,
Sa ma aplec, caci rostul lumii, nu mai zace intr-un suflet.

Si plecata mai departe, de mana cu-altcineva,
Iti traiesti, destinul, ce ti-l crezi, ca ti-e menit...
Am sa inteleg, de-acum, ca iubirea e un mit...
E un sumbru, glas, ispita, ce o paresc de-un timp...
N-ai sa sti, sa simti, ce am simtit, ce am gandit,
Confruntarile, din sine, mintea ce se zbate greu,
Sa-nteleaga, ce nu stie, sa-nteleaga ce e greu...
Sa astepti, sa nu mai fi, sa incerci sa treci, de toate,
Ca la randul tau sa vezi, altii sa te-arunci laoparte.


Sa fii tu, in gandul meu, sa gandesti,
Maruntul vers, demn de-o patima iertata,
Sa petreci, surdina vietii, ca rima, nerimata,
Sa disipi, o cianura, ce-o consumi,
Ce-o absorbi, in reci, tunete, de suferi,
Sa te-nneci, in cuvantarea, propriei religii seci,
Sa petreci si tu ca mine, noptile, noptile,
Atat, de aspre, intre randuri, moarte.

Dar, plecaciunile, nu le-am facut,
Nici in iad, nu incetez, sa nu raman cu fruntea,
Pusa, drept, in versul foii,
Ignorant, de luciul smolii,
Artagos, de timpul, furtunos,
In foc, in foc, topindu-mi,
Dorul, meu, izolandu-l,
De vreo putinta, de a-ti spune te iubesc.