testamentul
Ca un tablou, sunt rupt in mii de piese,
Pe multe ganduri dus, intors, de nicio veste.
Ca marmura, atat de rece, miscarea a inghetat,
Dar printre reflexii, nu te-am aflat.
Si erau multe, caci gheata ii peste tot,
Iar eu, printre copacii inghetati eram mort.
Vedeam teroare, pacat lor, la fel la vocea lor, tot rece,
Caci de un timp, si moartea trece...
Sunt cateva oseminte, fragelate, perechi de morti,
Dar singur eu, pe-o marmura atat de rece...
Ma trec fiori, nu sunt atat, de calm, dar linistit,
Astept sa mor, pe campul, adormit.
Lasat deoparte de evlavii, de inaltari, nerusinoase,
Simt moartea, cum ma devoreaza, ma face sa dispar...
Iar ultimul gand, pe care inca il mai am,
Esti tu... si-s mort, si inca, un dor ma mai cuprinde.
Mai am sarcasm sa rad in sinea mea...
Sunt nimeni in lumea asta si nimeni in cealalta...
Vesnic, ma-ncanta, dorul de chipul tau gingas,
Dar nu imi stric momentul, sa iau cu mine testamentul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu