Moartea

Moartea

De as sti daca e bine, sa te-ndemni, la lucruri marunte,
Poate m-as gandi mai bine, pentru maine.
Cateodata, totul, nu e ce-as fi vrut,
Dar din alte perspective, n-am sa iau totul de la-nceput.

Poate mai putina, sichiseala, sa intreb de ce-i asa,
Pentru ca s-a gandit cineva, inaintea mea...
O viata obisnuita, e absurd dar imi doresc, sa fiu naiv si mediocru,
Intr-o lume, intr-o tara, unde e absurd cam totul.

Este greu deopotriva sa incerci sa intelegi,
Toate temelia, mintii, pe care o fredonezi...
Pasi, pe scurte directii, voci de oameni speriati,
Cand se trage cu acuze, n-ai sa-ndemni, sa iti ceri scuze.

Poate , pasii deodata, dragostea, un compromis ratat,
Am vazut atatea locuri, care m-au speriat.
Am simtit atatea drame, pe care cand le descriu,
Toti se-ncred ca vand iluzii, chiar si adevarul viu.

De normal, ce este totul, am sarit de-un compromis,
Am vazut, cat dur e raul si nu a fost ca un vis.
Am simtit in palme, tradari si lucruri desarte,
Cand imi amintesc de moarte, o privesc ca alinare.

Ca acel moment ce-aduce, o odihna asteptata,
Cand nu mai poti sa-ti duci crucea, sti sigur ca ea te-asteapta.
E-o relatie intima, de mister si frica,
Ca apare si se-ntampla totul intr-o clipa.

Ca ciudata manifestare, ce o am, dar rational,
Ma comport de parca imi pasa, de ce cred ei ca-i real.
Te iubesc, dar tot dispare, nu sunt genul de-a fi sfant,
Defapt nici nu stiu, nu simt prea bine, parca totul e un gand.

Parca totul e mai calm, mai frumos in preajma ta,
Dar mai mult decat atat, nici nu cer sa pot avea...
Sunt mereu, in realizare, iubirea e doar naivitate,
Cand relatia cu moartea, ne va pune deoparte.

Am rostit azi adevarul, n-am mintit niciun cuvant,
Dar cine m-a inteles... cand toti au crezut ca mint?
E haotic, e absurd, ca zambesc acum la lucruri,
Care candva m-au durut.

Si sunt toate, de-o opera de mari proportii,
Stiu ca nu ma intelegi... ai vedea un demon,
Care in fata mortii, sta, zambeste, rade,
Pentru ca aceasta regina, este una sincera.

Totul e in mintea mea, toata stima pentru tine,
De esti fericita, parca si eu ma simt bine.
Acum inteleg, ce-nseamna platonic,
E eterna suferinta, dupa euforic.

Dar ce spun, nu e iubire, e doar multa afectiune,
Caci eu sincer, niciodata n-am iubit pe nimeni...
Nu-mi explic emotiile din preajma ta,
Poate sunt manifestarea pentru neputinta mea.

Dar, timpul sa vorbim de moarte,
O... acea diadema, ce te poarta peste toate.
Acel inger negru, ce-ti ordona, cand sa mori,
Cand sa inchizi ochii, cand sa suferi , cand sa zbori.

De te ia pe tine prima, nici nu stiu, ce am sa simt,
Poate ca trec mai departe, am trecut prin drame...
Si atunci cand idealul meu e mort, s-a dus prin van omenirea,
Tu... dar poate, ca sunt cam nepasator, daca mori.

Da... as face schimb, viata mea pentru a ta,
Dar viata mea, nu-i semnificativa,
As spune, ca nu-i un lucru care sa ma faca erou,
Caci sunt nimenea in viata, nu dau mult in schimbul tau.

Dar eu stiu ca nu iti pasa, esti ce esti in lumea ta,
Eu merg rational in viata, renuntand, la lumea mea.
Simt invidie pe soarta, off, din nou se-ntampla,
Stim cu totii cateodata, viata e o simpla dogma moarta.

Parca vad cu se imbina umbre abstracte,
Frica dupa moarte, inainte, chiar la toate.
Te iubesc, dar parca nu, dar stiu sigur cum ca tu,
Esti ce mi-a lipsit, ce imi lipseste viata toata.

Cand pasesc peste cadavre, nimeni nu mai iarta,
Ai sa ma urasti probabil, la fel cum o face lumea toata.
Dar imi iau larevedere, intr-un mod nerezonabil,
Iar de ma urasti si-atunci o sa spun ca-i echitabil.

Nici nu cuget, sa imi cert moartea, este dreapta,
Poate singur, fenomen, ce m-obliga sa raspund....
Pentru ca nu am fost in stare, ca sa realizez mai mult,
Si anticipat desigur, lasa-ma sa imi iau ramas bun.