Aspiratii compromise
De pe langa, scapatate, firicere, de argila,
Se-nvoi, scheletele, ca sa iasa la lumina.
De, vii, sunete, se-aude, se incinge,
Chipul meu, ce arde, in lumina, ce se stinge.
Toata-i, pacoste, pedeapsa, te, ah ,ma opresc,
E mai bine, nimeni sa nu stie, ce-mi doresc.
E mai, dulce, ignoranta, decat glumele la prosti,
Ma ascund, in mersul, umbrei de un fosnet.
Nefondata, presimtirea, totul e cum e,
Niciodata, nimenea, nu a inteles de ce...
Nu-nteleg nici eu, dar poate, cateodata intrebarea,
N-are dreptul la apel, nicio libertate, nu prezinta...
Nu prezint nici eu, prea multe, dar nu cer nimic, vreun schimb
Am incredere, in cine?... defapt nu ma cred in nimeni...
In afara...defapt eu ma-ncred, in parul blond, care zburda in fanfara.
Insa nu-mi promite, ba mai mult imi compromite, aspiratiile de maine.
Caci e una, a nu cere, alta este a dori,
Insa nimic nu-i placere, insa in nimic, platesc intreg destin.
Poti, sa imi zbori creierii, poate asta e-o solutie,
S-or petrece neuronii, intr-un lant al mortii.
Uite, cand privesc zambetul, ce-i divin, sau mi se pare,
Ca esti cea mai dulce fata, care-omenirea o are...
Poate mi se pare, c-am vazut, perfectiunea,
Ce-i menita, sa-ti arate, ce inseamna, toate.
Dar va fi, un gand, mister, cred ca am innebunit,
Sau de nu, mai mult, mai rau, m-am in...
Off, dar totdeauna se termina, cu-n accent atat de tragic,
Pe masura, ascendenta, trupului tau, ce e magic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu