Poezia are glas chiar si ecou!!

Vezi tu viata cum imi trece timpul,

Timpul meu morbid, sinistru?!

Simti tu gand ce simt si eu,

Usi inchise, dar deschise de decor?!

Amortit, sa fie  asta cea mai rafinata arta a mea,

Cand stiind ce am in jur, stau si tac in sinea mea...

Vezi tu viata, lira aceasta cum e ea,

Sta mult deasupra multora?!

Ei stiu tot, ei stiu ca daca nu e celebru nu este deloc,

Iar in modul acesta eu raman un anonim?!

Credeti voi in geniul mortii, el va crede mai putin...

E normal , recunostinta pleaca iar eu vin.

Dar sa stiti ca poezia, are glas chiar si ecou,

Reprezinta a mea menire, scuturata de vreun bou.

Nu-i prostia omeneasca vrednica sa inteleaga,

Ca in viata de n-ai carte te vinzi prost ca si o prostituata.

Eu sa mor, n-oi fi celebru, dar raman un aspru gand,

Ca tampitii mei din jur, eu cand scriu ei doar ma rad...

Partea mea de intuitie, levitand deaspru vremii

Va avea rabdare sa imi lustruiasca anii.

Iar de timpul acesta ma va face unicat,

Eu le spun de-acum la toti, eu ca multi nu scriu rahat...

Fara condica, pastrat in umbra nu cersesc, nu vreau nimic,

De ajung celebru-n gluma, nu schimb masa de tampiti.

Camarila nu ma schimba ca sa spun ceva in sperjur,

Fug de umbra vietii mele, chiar de unde m-am nascut.

Nu-s atroce, nu-s rasist, nu sunt deloc idealist,

Practic, am sa tin eu minte cum ca nu sunt comunist!!!

Sigur, de-am sa uit de unde am plecat,

Am sa uit de toti din jur, ce-au proscris al meu cuvant.

Lume buna, noapte buna, vise bune,

De n-ar fi fost idiotii, nu m-ar fi judecat chiar nimeni.