Lumea-i tragica si-i vie...

Nevazut de ochii lumii,
Ne-nteles, de vazul meu,
Umblu, peste rapsodia recitata ragusita,
Neimpletita de vreun simt, neauzita!

Nici nu stiu de imi e valsul,
In trei, patru timpi, vioi...
Insa, nu percep, nu simt, n-aud,
Tot ce vine de la voi.

Irecuzabil, imi invoc dreptul gandului, confirm,
Ca la mintea oportuna, totul vuie, in furtuna...
Ca la gandul, ca la mersul, ca la jocul de-antepriza,
Timpul, e un termen, mai furios.

Atitudinea, din timbrul, pasul, lasat pe loc,
Orice, lucru, dupa timpuri, acum are echivoc.
Printre, binele si raul lambuit de gandul vremii,
N-am nicio-ndoiala, vantul bate-n isterii.

In retragerea, arcuita dupa, flinta,
Se smuceste iar miros de praf de pusca.
Se smuceste, misca iar in trombe,
Prinde victima, o alduieste.

Iar, in colt, din umbra, poti filma,
Intreg sevrajul, cum se trece de la vorba buna,
La o dusmanie crunta, apriga,
Iar atunci devin dusmani, amicii.

Cum se pun toti laolalata,
Ca sa judece pe vreunul...
Unu spune, la altul in vine iar randul,
Pauza si dintr-odata.

Se-amuteste sa agite spiritul, vreun autor moral,
Mintea subreda si gandul...
Se-mperecheaza, partitura, neimplinita-n armonie,
Lumea-i tragica si-i vie!!